care nu-ți vin

Tags

Majoritatea femeilor au o afinititate, o slăbiciune deosebită pentru pantofi. Sunt sigura că 9 din 10 au undeva sub pat o pereche superbă de pantofi, pe care i-au cumpărat în graba și pe care nu-i mai poarta. I-au măsurat în magazin, au simțit ca-i strâng, au simțit ca tocul nu este comod dar oricum i-au cumpărat pentru că erau prea frumoși pentru a rămâne alteia. Și ea ajunge acasă și realizează că a cheltuit banii în zadar, pentru că nu-i va mai purta, și-i scoate din cutie, îi mai privește lung și atent încă o dată și realizează că sunt foarte frumoși și totuși îi va purta, va face un efort, se vor lărgi, piciorul se va acomoda. Și uite că așteaptă ea ocazia potrivită, începe să-i poarte și parcă durerea aia de ”pantof nou” e suportabilă pentru început, chiar dacă o strâng insuportabil ea-și menține postura, merge dreaptă, cu atitudine. După vreo două, trei purtari începe însă să-și facă bătături, picioarele o dor și par să n-o mai asculte, dar de frumoși ce sunt, ea insistă să-i poarte, pentru că sunt FRUMOȘI, pentru că ea ține la ei, pentru că sunt pantofii ei. Nu poate pune la loc în cutie ceva ce-i bucură sufletul într-atât de mult, să stea uitat deoparte, prăfuindu-se. Asta până nu începe să sângereze și ajung să o doară până și degetele de la mâini. Uite atunci realizează că mai bine îi pune undeva deoparte, nu-i dă nimanui, nu se imparte, îi pune la loc dosit și-i mai privește din când în când lung. Începe să poarte alți pantofi, la fel de stilați, la fel de frumoși dar care nu-i oferă însă aceeași satisfacție ca și primii și atunci se reîntoarce la ei. Nu pentru că ceilalți sunt mai răi, ba dimpotrivă, în aceștia suferă, dar oricum, măcar și pentru cinci minute, îi încalță, se minunează și-i pune la loc, și se intoarce la ceilalți, care așteaptă cu nerăbdare s-o servească fără a-i provoca dureri sau remușcări…

Majoritatea femeilor au , o slabiciune pentru acea pereche deosebita de pantofi…

Image

Advertisements

De ce?

Tags

, , ,

Azi, dar nu numai azi, m-am prins la gândul că nouă, ca unui popor, ne este frică, ne este frică constant, irațional pe alocuri, și stau și mă gândesc : ”de ce?”:

  • De ce ne temem să vorbim frumos cu un câine care latră inofensiv în loc să aruncăm că pietre-n el?
  • De ce ne temem să ne confruntăm șefii atunci când ne stabilesc 22 de zile de concediu de odihnă anual în loc de 28? (Art. 113, Cap. III, Codul Muncii RM) și tot aici ne e frică să ne revoltăm când avem condiții degradante de muncă?
  • De ce ne temem să ne confruntăm profesorii care lipsesc, fie ei și miniștri?
  • De ce ne temem și traversăm strada atunci când vedem la 12 de noapte o gașcă de băieți la un chiosc de țigări?
  • De ce ne temem să recunoaștem că ne temem?

Mi s-a spus azi, ieri de fapt, că suntem moldoveni șî iaca di și…
Care-i motivul pentru care frica este condiția de bază a moldoveanului și de ce ăsta-i determinativul generic atribuit celor mai proaste calități ale unei persoane? (după țăran, evident) Eu mă mândresc că-s moldoveancă, dar totuși de ce suntem într-atât de moldoveni?